Aaron și Lisa își imaginează că sunt niște fluturi prinși într- o pătură subțire și transparentă . se uită la lumea din jur. ( de aici de sus, orasul se dilată în smog ca o sticlă de apă care ingheață.) zborul nu îi obosește. le încordează mușchii care acum sunt mai pregătiți ca oricând să îndure și să muncească. aerul este rece, căldura degajată de lucrul lor mecanic, aproape palpabilă.

clădirile, casele și copacii au pe contururi, un strat uniform, albicios. ( dacă aripile lor s-ar desprinde acum, toate corpurile ar lua foc).

//
dar sunt si urme de perle albe, frunze sau sticle care încă sclipesc în lumina unei raze. pentru că odată ce mărești imaginea, apar toate patrățelele, pixelii. la fel ca restul lepidopterelor, ochii lor mari, compuși, încă visează. ( așa cum visezi că sfârșitul este departe.)

/pe pătura mare se scurge amoniac și heliu dintr-un balon care cândva s-a ridicat în stratosferă. Aaron depășește viteza sunetului și astfel nu mai poate auzi, în visul său, strigătele de disperare ale Lisei, când otrava îi inundă corpul, acolo, pe pătură, unde a crezut că se poate odihni o veșnicie./