nu știu ce să-ți spun draga mea.
soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît soarele tău,
și-n răstimpul ăsta n-am învățat încă
ce-i dragostea, cum se folosește, cum se întreține, ce mănîncă
ce faci cu ea după ce moare.
dacă e adevărat că noi oamenii după moarte
mergem în rai, n-ar fi drept oare ca și dragostele noastre
în raiul dragostei să urce?
în raiul dragostei ar trebui să existe dragostea mea
pentru cățelușa cea galbenă, laika, dar și cea pentru domnule motan
la fel și ce-am simțit eu cînd citeam chirițele
în timp ce l-au îngropat pe tataia mărin
și aia de cînd aveam vreo cinci ani și hotărîsem să mă însor,
și cea de acum
o să ajungă acolo –
pentru că așa-i în firea lucrurilor
se nasc, iubesc și mor.
peste 20 de ani soarele tău o să aibă vîrsta soarelui meu
de acum. al meu o să coboare spre orizont, luciul lui
în apa tîrzie a dîmboviței o să fie lung, alb din ce în ce
mai transparent, dragostea mea
de două ori mai bătrînă ca azi o să fie isterică și enervantă
ca o amendă de circulație
pe care ai plătit-o dar n-ai dovada și nemernicii
vor s-o plătești din nou.
dragostea mea o să amușine dragostea ta
timp de cîteva minute cît ține întrevederea
la fel cum un cîine în lesă miroase plin de aplomb cățeaua dusă
de o femeie întîlnită pe stradă întîmplător
pînă i se liniștesc instinctele te încetinește din mers
ca și cum ar ști
că în raiul dragostei iubirile noastre ajung bătrîne neputincioase și oarbe
abia dacă ne mai recunosc.