era vremea aceea îndoită
în jurul libelulei ce o pufăiai
cu molcom regret și cerul nu pleca
mulțumeai zeilor de repaus și plată deznădejde
ascultam sub același acoperiș aruncat în glumă de orașul
mizericordios liniștit de aparențele ductile
ploconeam un zeu și plecam pe vârfuri să nu deranjez
o pasăre îmi lungea lobul urechii
și așa ascultam triluri și văpăi din binocluri monoclurile de stewardese plictisite
hrănind platforme prin hublourile ceaslovurile de ceas adâncit în necaz și ofilire supremă
porumbeii citeau vremea și plecau cu știrile
era acea vreme rostuită între degete ca o țigară
desfăcătoare și atotalinătoare
liniștea crea amieze și sorți plictisitoare
lungeam timpanul până la cer și devenea lună sau ureche de înger
pufăiam
banal ca o autogară locomotivă uitată
pe sprânceana unui licean
cu ochii în zaruri defrișate
de aruncările goale verzi
limitate de orbitele unui înțeles
aleator și de sine mergător