mâinile noastre ciunte desenează în aer sfere fără centru.

în ochii mei rătăcirile tale sapă haotic. caută ceva ce nici ele nu știu.

în palmele tale femeia din mine nu o aude pe Eva. niciun Creator.

de-atâta pustiu ecoul gândurilor noastre atrofiate umple văgăunile stelelor.

iată soarele ascuns în eprubete. desfigurat în mâl și halucinogene.
miasma lor ne amputează simțurile. ne pierdem: ține-mi tâmpla asta!

ploaia, acid îmbrobodită și oarbă, risipește măruntaie în albii fără nume:
până în zori mai multe eternități: Aduceți felinarele și creșteți licuricii!

nu mai e timp. nu mai e nici iubire. nu mai e sens.
unde suntem?! cine suntem?! către ce ne îndreptăm?!
niciun semn care să ne ridice umbrele din abisurile de var alb din noi.

să ne așezăm în genunchi în fața ierbii. la agapă cumineca-ne-vom din pâinea-azimă
în care poate vom mai găsi urme de odinioară, din acel trecut când încă eram ai Lui...

să ne oprim înainte de a striga: “Eli, Eli, lama sabachthani...” sau să... continuăm?!