către Chris Marker

mi-am pierdut ochelarii
și aici toate stele au rămas fără nume
puțini oameni se mai îmbujorează la ceva
cu toții așteptăm să ne mutăm într-un sentiment nou
cât mai încăpător cu putință, care să cuprindă
atât de multe lucruri pe care am fi vrut să le spunem
dar n-am știut așa că am preferat să ne prefacem că nu știm să simțim
oamenii își dau tristețea de la unul la celălalt
suflându-și în ceafă

aici alăptatul și-a pierdut de mult statutul de metaforă
cei mai mulți oameni râd la vederea normalității
ca la un muzeu de urși polari

sunt nopți în care nimic nu te liniștește
nici măcar gândul la un ventilator care să cuprindă camera
într-o îmbrățișare

găsesc o ultimă bucurie în a privi zăpada curgând ușor
peste mașinile lăsate în linie
parcă întinzându-și coamele
să fie mângâiate