și-mi era dor dor dor de mine cea de altădată
și-mi era frig frig frig că adunasem toate frunzele și felinarele
și surâsurile și binecuvântările și prăpăstii de aripi mângâiate și înălțate remotivate
și făceam mușuroaie în care mă ascundeam frenetic ca-n niște igluri
și-mi era soare soare soare că ștergeam perdele groase de nori
și le îngropam în suluri de pergament expirat intrat în anonimat
și-mi era timp timp timp că nu mă mai complăceam în prezent
și-mi erai tu tu tu că nu făceam decât să-ți frământ numele
în toate scoarțele neefemere ce scoteau ciuturi imense de ploi
din fântâni pe care le crezusem uitate și beam beam beam tot beam
până mă făcem suflet de izvor și mă aninam acolo la rădăcina
din umbra diafană a gâtului tău cervid sculptat în fildeș
și-mi era noi noi noi că am refuzat să mai știu de mine
cea atât de săracă atât de murdară atât de puțin frumoasă fără tine