- Sămânță de suflet, străină, dar vie,
Te-ascunzi printre cuiburi departe-n apus,
Și lași bătrânețea adâncă, pustie,
Să-mi poarte în pântec trecutul răpus,
Iar gândul trudește în carcere pus
De pofta târzie.

Nu-ți cer nemurire, dar dă-mi doar o clipă
Să fiu iarăși tânăr, cât fierbe un val,
De boli să nu-mi pese, să fiu o aripă
Ce-și bate urcușul în ritm inferna
Când soarele fuge în grabă aval
De noaptea ce țipă.

- Smintită ți-e mintea, zălog tinereții,
Tu-i ceri doar o clipă cu gândul păgân,
Când vremea-i târzie, nu poftele vieții
În taler te urcă, ci visuri ce-ngân
Spre-naltele crezuri, ce-s strânse la sân
Spre hrană a vieții.

- Copil de-aș mai fi, m-aș face o floare
Să curgă în mine izvorul virgin,
Și-n zi să primesc sărutul din soare,
Iar lacrimi născute din cerul divin
Să-mi fie o rouă străpunsă de spin,
Și-n suflet să-mi zboare.

Și-apoi zburătorii să-mi ducă dorințe
Spre zări înroșite de-al zilei avânt,
Iar ploaia să-mi curgă puhoi de ființe,
Copii ce să-mi fie, săruturi de vânt,
Iar tălpi să mă strige adânc în pământ:
Frumosule prințe!

Dar hiene, ce poartă în colți doar păcate,
Mi-adulmecă mintea spre-adâncul de jar,
Și-un cer fără stele în nouri se zbate
Și-nchide în cușcă un suflet hoinar
Cu aripa frântă, ce strigă-n zadar
Spre cuiburi, departe.

Sub tălpi se aprinde bătrâna fâșie,
Și cratere scuipă prin buze fierbinți,
O horă de focuri, iar sus o stihie
Îmbracă cu trăsnet toți norii smintiți,
Și urlă cu șuier armate de dinți,
Ce mușcă, sfâșie.

Și ciocuri de pradă m-aruncă epavă,
Departe în ape străpunse de stânci,
Iar mintea, rămasă o ultimă sclavă,
Mă-nșfacă de guler, mă târâie-n brânci,
Spre nopți adormite în grote adânci,
În cuiburi de lavă.

Emil Dănuț Gabăr

Târgu Mureș, 22 februarie 2013