Așa ca o lacrimă cad cuvintele
Uneori sapă morminte, alteori grădini.
Sunt ca oglinzile, când ne reflectă, când ne trădează
Și, totuși, noi le iubim..., le iubim...
Azi am încredințat cheile casei cuvântului amintire
Mi-era dor-dor-dor și căutam soluții pentru mântuire
Să nu mă pierd, să cred că și mâine se va lumina de ziuă:
Dați toate cortinele la o parte, vin protagoniștii! Să-i aplaudăm!
Ochii lor sunt uneori solitari. Atunci au nevoie de mângâiere
La adun în mănunchi. Știu că astfel angoasele lor trec
În aripi de fluturi mari și galbeni care alunecă
În păpădii cerate și ard mai apoi în pridvoare de biserici
Și chiar în altare crescute în suflete tandre cu glas de heruvimi.
Uite-așa ne acoperă cuvintele. Ca o mare roșie se despică,
Ne fac loc printre ele către Dumnezeu și chiar ne găzduiesc,
Nu ne percep chirie, poate doar prețul fidelității:
Îndepărtându-ne, le-am putea rătăci mireasma
Și chiar le-am putea confunda în detrimentul nostru,
Al degetelor care deseneză litere, al timpului care
Ne curge înfășurat în voaluri ample fără să ne aștepte,
Al focului care ne săgetează lumi virtuale ce-și cer dreptul
Să se ivească în curtea noastră de bonsai cuvântători.