Zăpada începe să miroasă a pepene roșu
Pe care nu-l tai niciodată cu cuțitul. Îl spargi
Cu o privire tandră-posesivă de bun samaritean.
Nu-l mănânci. Îl miroși doar. Îl pui în raft. Te umpli cu el.
Ochii devin mari, încăpători. Poți primi în ei tot universul.
Buzele freamătă. Pășești desculț prin ceruri ca prin păduri.
În ia din borangic. Într-un petic generos de copilărie.
Înalți zmee și trăiești în copaci. Fără temeri. Nu cunoști panica.
Când te apropii de Dumnezeu, uiți deodată că ești doar om,
Că oricând lemnul de fag îți va fi adăpost. Pentru ce va mai fi rămas din tine.
Știi că trebuie să te trezești cât mai devreme diminețile
Să uzi petuniile. Să schimbi pământul la trandafiri.
Să pui vase mari să se strângă ploaia. Așa să apropii pământul de cer.
Să iubești ca și cum ai binecuvânta. Inima ta să ridice. Nu să doară.
Să te reculegi în biserici. Să iei lumina. Să o împarți mâinilor întinse.
Să nu uiți niciodată porțile închise. Oaspeții să ți-i primești ca o casă.