Sap cu dalta-n piatră să-i dau forma din gând
îi dărui suflet, îi dărui lumină și ceva simțire
păsări cu zbor înalt îmi ies din inimă.

Tu mă risipești, mă aștepți cu mâinile întinse,
de totul se oprește și pornește ca un ceas mecanic
și cuvintelor li se înclină literele-n libertate.

Orice nesăbuință îndreptată își uită orgoliul,
durerea se pierde ca o lacrimă în ochii blânzi
de unde a fugit calda mângâiere.

Trebuie să-mi spui cum încapi în absență,
intri-n trup ca într-o cochilie
de unde se culeg perlele ce nisipul le-atrage

și mă umpli pe dinlăuntru cu dezlegare de sine.

Deodată cu cântecul ciocârliei semințele se coc,
magneziul sclipește și zincul se odihnește
femeie, când în tine se zămislește iubire.

Călcâiele îți ard și furtunoasă alergi
spre marele far unde stelele coboară
întrebând cum te numești și ce hram porți?

Din dragoste o să se nască
copii cu idei care sparg conceptele
și nici măcar n-au orgoliul de a rezista prin timp
mai mult decât codul în care visează,

de luntre se face pe apă sufletul care pleacă
legând departele de aproape, separând cerul de pământ
până urci vertical alfabetul pe scară.