plouă în plină iarnă
ca într-o subminare a perfecțiunii zăpezii
în seara tulbure și indecisă
în care te regăsești
încolțit ca de o haită
de o impersonală disperare

simți de parcă
undeva tocmai se produce trădarea
chiar dacă nimeni nu mai cunoaște
care este adevăratul preț
al celor treizeci de arginți

nimeni nu mai știe
cum arată cu adevărat iuda
dacă nu cumva
se ascunde în fiecare celălalt
așteptând momentul când
se va arăta fiecare pe sine cu degetul
ca într-un joc
pe care lumea se sfiește încă
să-l inventeze
poate pentru că ar însemna
reparația supremă
dincolo de care nici nu mai contează
în ce crezi

altfel
ce să mai zici
în seara ca și deturnată
în care simți de parcă
tocmai s-ar produce trădarea
care nici măcar nu se știe
cât de mult te privește

e ora și suntem
și plouă
adică orice este posibil
în disperarea asta udă
ca un câine fără căpătâi
pe care nici măcar nu este scris
numele tău