timpul se deșira îl vedeam cum cade mărgele firave
sub dalele albe își căuta adăpost de ochii noștri
ieșisem de sub el în priviri ningea mir în diademe
ca un strop mă strângeam în palmele tale
de acolo tu vedeai marea pribegiile răsăritul apusul
simțeai zvâcnetul tălpilor mele goale în corăbii din lemn
naufragiații aruncau sticle și sperau... sperau
într-o bună zi furtuna era doar un vis pierdut
brâul curcubelului încingea chipuri dezrobea sentimente
răsuflarea mea odihnea pe umărul tău cât o casă
îți creșteam diminețile silențios-enigmatic
nu-mi era teamă să-mi las numele pentru o clipă
să se despartă de mine să-l reprimesc mai apoi primenit
diafană mâna ta îmi lega trupul în scoarța groasă
purta scări dincolo de pământ revărsată în mine
gura ta se prelungea în suspinul venit dinspre celelalte ape
ca un ecou ce știa pe de rost toate copilăriile noastre comune
toate cuvintele și tăcerile neumblate de pașii profani aducători de trecere
ne ploua în creștet grădini suspendate din inimi
aripi încălzite în adierea șoaptelor sori între cer și alt cer
nicio întrebare liniștea mângâia bătăile negrăbite
ale timpului lăuntric în care nu mai eram prizonieri