Un gânditor etern ascultă un acordeon
De-acea statuie se impletește un roșu trandafir
Și adânc în suflet se simte un pion
Parcă e subjugat cuceritor de-un fir cărămiziu seducător.

Marionetă e sau nu ?
Doar inspirația ști va-n veci,
E artistul fără har sau cu,
Doar ști-vor flori de ceară pe poteci.

Și toamna rănilor deschise
Provoacă agonie junelui artist,
Iar zâmbete pustii sting si dulcele melancolii,
Vioare sfâșiate, în care crudele visări găsit-au satiricul sfârșit.

Tu, creator plecat-ai in păduri de neguri
Căci vrut-ai să trăiești profund,
Te-ai scufundat în zeama vieții pure
Și vreai să te tot lepezi de tot ce viața nu a însemnat.

Te chinui să-ți auzi propria voce
Ce fulgeră cu glonte de nisip și apoi dispare risipind tot ce era în cale și vocea-ți și a ta onoare
Risipind, e -un chin, cel mai atroce,prea feroce
Tu,să descoperi că deloc nu ai trait cum ți s-a năzărit.

Se înalță spinii unei roze,
Statuia – trup acu rănit, căci pe neprins de veste te-au răstignit ?
Și ești străpuns intens artiste
Căci dorul chin e, încă nu te-ai dumirit ?

Știi doar că poți culege firul de mătase
Dacă crisalida-i înmuiată si ucisă,
Lumina nu străluce în lumină,
Ci doar străpunsă, unsă pe plase de întuneric țesută.

Dar tu, statuie prinde viață,
Primește-n porii tăi văzduhul, unge-ți duhul
Și nu-ți fie teamă de a ta neputință,
Nimic nu te va ocroti, doar suflul creației.

O carapace e viața, o carapace e în tine și a ta ființă e sclavul carapacei universului
Căci viața-i doar prin sacrificiu,căci viața-i doar prin suferință,
De parcă dat îți e să perinzi prin câmp de mine
Salvarea ta e doar un viciu : creează artiste !

Un viciu, o minune
Și oricum i-ai spune și oricum vei defini
Tot lumina-va torța din granit
Condeiul tău pribeag și rătăcit.

A scrie e-o binecuvântare
Căci doar cuvântul va metamorfoza
Stâna de piatră de vânzare în lumea mare
Și suflu îi va reda, la viață o va reînvia, omenirea va salvă...

Artiste nu-ntrerupe firul
De-aci se tot trag ghemotoace fine,
Toarce,toarce-n pace firul
Creației ce nu mai tace