sunt aici natașa, în blocul a, scara c. stau tolănit în fotoliu și te privesc cum îți curg lacrimi din ochi. simt întunericul cum îți străbate destinul. te văd cum îți muști pumnii cu dinții și rochia ta de brocart, fără să-i pese, se mulează pe trupul tău străveziu. și nu știu de cât timp rulează acest film. și nu știu de ce corpul tău tremură. și nu pot să concep că filmul este alb-negru. dacă aș cunoaște regizorul, l-aș întreba, ce rol joci tu în această comedie. de ce îți acoperi ochii cu palmele, dar mai ales, de ce plângi natașa, de ce

locuiești în blocul de vis-a-vis și totul este ca naiba, te privesc cum stai în balcon și cum
privești înlemnită în văzduh, și cum cerul se preschimbă dintr-o dată în alb-negru.
îți simt frica cum te revendică, inima ta cum se bifurcă cu stelele, iar pe noi ne desparte un bloc, un afurisit de bloc de beton, și între blocurile noastre parcă curge sânge și între noi parcă se cască un zid. îmi lipesc urechea de el și te aud cum plângi, lacrimile tale se scurg în asfalt, pământul se crapă, miroase a sânge, a pâine uscată și a zgomot de cutii de conservă rostogolindu-se pe asfalt. nici un copil nu mai aleargă pe străzi, nici un bătrân nu mai cumpără lapte, nici o femeie nu mai întinde rufe pe sârmă. ca și cum ar fi noapte și toți ar dormi

aș vrea să te cutreier, natașa, să-ți simt mâinile calde, să-ți miros părul tău blond, să te privesc cum gătești, iar tu să mă întrebi dacă-mi place. am gustat din bucatele tale, am băut ceaiul tare, rusesc, te-am sărutat pe obraji, pe gură, ți-am mângâiat mâinile și picioarele și am spus, e ok, natașa. e bine

m-ai privit insistent apoi ai tăcut. ți-ai aprins o țigară după care te-ai uitat înspre geam, și geamul s-a deschis dintr-o dată. iar în locul lui, parcă s-a înălțat o ușă care făcea o punte cu noi, fără să mai existe asfaltul, drumul care ne desparte în două