n-a rămas din finirea ta
decât paloarea unei șoapte
desfășurată peste grafia nopții

știu cine nu ești
măști pe-alese
se zvântă încă sub restriști de priviri

deși nu mai ai trup
nu mai ai devenire
prin ecuatorul gândului îmi zvâcnesc
ecourile sânilor tăi când învățau să zboare

să nu crezi în crezări
din îndelungul contur al absenței
chiar și eu beau aer și respir apă
iar câteodată de plictiseală
îmi îmbrac superstițiile în riduri

când nu va mai fi nevoie să știi
dacă risipele au și ele vise
să nu adâncești în memoria nimicului
un altceva un altfel mai statornic
să nu
să nu