Dacă privești multă vreme într-o prăpastie, prăpastia privește la rându-i în adâncul tău.
Friedrich Wilhelm Nietzche

Când ne-am îmbrățișat la asfințit
Se auzeau mieii.
Tu mi-ai acoperit urechile și ai tăcut.

Ca să mai rămână totuși ceva
Þi-ai imprimat primul zâmbet în paharul cu vin
Pe care-l păstrez și acum, expus,
Așa, spart,
În vitrina pieptului.

Iar când ai terminat tabloul,
Mânjită toată,
În loc să-l semnezi
Ai visat că mă îmbrățișezi de adio...
Așa m-am trezit cu o pată de vopsea roșie pe umăr
Același umăr pe care s-a rezemat cândva cerul pământiu al lumii noastre.

Mieii au tăcut. Acum cântă lebedele.
Să nu le mai auzi,
Lovești de-a surda toate clopotele lumii,
Ca furia sufletelor de copii nemainăscuți -
Se sparg.

Îngenunchiat în cioburi,
Eu te strâng tare de urechi
Cu brațele amputate de ghilotina aducerilor aminte.

Și anul acesta vom trece prin ziua morții noastre.