azi port chipul ăsta străin
în ochii celorlalți nimic bizar
îmi îmbrac diminețile ca pe niște mâini goale
căzute din rugăciune
pe la margini răsfirate își ating creștetele
de podeaua care scârțâie sub umbre grele
se descuie oglinzi subterane în care
căzute glasurile botează în noapte
capete dezvelite uitate fără nume
apa curge răsuflarea se pierde
în frunza de busuioc cu scoarța-i galbenă
în podul bunicii am păstrat ceva
din copilul de altădată
îi ating fața cerul se deschide
prin ochi de streașină ploaia caldă
intră în crăpăturile feței mele
cade șuvoaie odată cu sângele în aceeași albie
timpul mă strigă la apel
în palma dreaptă copacul se zbate
să nu-și piardă rădăcinile:
azi port chipul ăsta străin
azi nu ne mai știm