am zile când tac și ea tăcerea
împletește o funie de cenușă
pe care demonul nopții o vântură
o smulge

am nopți în care vorbesc
și dragostea noastră
pare că vrea să întoarcă
surghiunul din drum
un șarpe stă la pândă
înnoadă încercările iertările
cu mușcătura lui neveninoasă
mă confrunt mă confund

curând voi uita cine ești cine sunt
surâzând voi încăleca uitarea
sortită să îmbătrânească mormintele
prin care respirăm încă vii

eu mă voi elibera într-un târziu
tu încă vei auzi zornăitul lanțului
și va fi frig și va fi tăcere
nimeni și nimic pe sub soare
nu-ți va mai cădea în genunchi
în fața ta veni-va mereu
să pască liniștită o blândă mioară