le uitam prin buzunare
pe vreun raft istovit și el de răsuflarea umbrelor abrupte
în dalele trotuarului pe care
în pantofi roșii din lac
îmi ostoiam adesea setea
alergând cât mă ținea zborul acela
de copil cu părul buclat
în drum spre casa Bunicii
în vreo aripă de bou-al-popii
descântat și adulmecat
eliberat mai apoi
ca nu care cumva să alunec în vreun
păcat de moarte
le rătăceam în colțul gurii adolecentine
și credeam că e vreun fagure din care
mă voi adăpa doar la mare nevoie
le uitam chiar și pe umerii tăi înalți ca de uriaș
prefăcuți în ecoul mimicii așa de familiare cândva
în cutia cu scrisori palide impersonale
în unghere din care nu mai răzbătea „ieri”
într-o inflexiune o ezitare un aplomb
le purtam pe obraji fără să știu
uneori îmi petreceam mâna peste ele
nu le ghiceam
dar ele erau semințele care atunci
când nici nu mă așteptam
ieșeau prin epidermă
cu niște chipuri prometeice
impunătoare sau doar smerite implorau
să le deschid un minuscul punct într-o fereastră
prin care să iasă din neamintire
se încolăceau ca șerpii
„bată-vă norocul!... mi-ați venit de hac!”
și lansau prin trupuri indiferente săgeți și sentimente
acolo în cealaltă lume
departe de nepăsarea mea superficială și puerilă
ele agonizau doar ca să nu piară
când eu le credeam de mult sfârșite
ele de-abia se pregăteau să fie
în laboratoare alchimice
formule năstrușnice purtau corpuri mici
le botezau le făceau stele răsărit și iar răsărit
succesiv masculin feminin simultan androgin
nervură și armonie regăsită în cenușa albă din pridvor
muguri copți iveau zâmbete rumene scânceau
într-o limbă ce-mi aducea aminte de mine
cea de dinainte de a mă fi născut


am înțeles într-un târziu că odată rostite
ele încep să ne existe să ne existe să ne existe