strângi vise,
fir cu fir, strop cu strop,
cândva, îți spui, le vei răsfoi,
le vei privi palmele,
muchiile,
le vei sorta după culori, după miros, după riduri și aure,
după modul în care te-au iubit, te-au rănit și te-au uitat, în cele din urmă,
după rezistența la sedative,
la stres,
la efort,
la șocuri,
după câtă singurătate ar putea suporta și până unde

iată, spațiul tău a fost invadat
cu vise perfect adaptate la întuneric

pot lăsa dâre
cât mai adânci
dinspre podul palmei spre antebraț

pot inventa un alfabet din litere care să pulseze,
din nervi totdeauna dilatați,
din ape care pot spăla fiecare păcat,
asta îți spui: până la urmă toți avem nevoie
de un refugiu,
de spațiul acela totdeauna alb și cu pereți tapisați,
care să ne acopere urletele

te consolezi că ai găsit, în sfârșit,
cutia în care poți încuia tot ceea ce te-a făcut viu

privești în tavan,
visele tale, uite,
nu clipesc,
nu strigă,
nu gesticulează,
nu zâmbesc,
acolo s-au cuibărit,
ai impresia că sunt reale, că le știi, că le-ai trăit cândva, într-un timp nedefinit,
respirația lor
rece, calmă, precisă,
seamănă cu cea a sinucigașului care s-a decis, în cele din urmă,
să vă duceți cu toții la dracu