Răcoarea ce anunță înserarea,
După o zi ce te-a-ncălzit, aproape,
Nu va opri în tine “sângerarea”
Unui păcat ce s-a născut sub pleoape.


Lovit misterios în nemurire,
Când paradoxul stă la baza fricii,
Te reculegi, aproape-n nesimțire,
Și-ncepi să înțelegi munca furnicii.


Nu eu sunt cel ce-ți mângâie obrazul
Și te sărută cald pe fruntea roză;
Nu eu sunt cel ce ți-a furat topazul,
Și ți-a lăsat în schimb acea mimoză.


Că te iubesc și că-mi rodesc fiorii
Unui uitat tărâm al fericirii,
Mi-e martor chipul dulce al candorii,
Cu care tu m-ai săvârșit iubirii.


Trăiesc și tot trăiesc fără dorință,
Te-am regăsit și te-am pierdut, deodată;
Mărturisesc că-acolo-n neființă,
Nu-ți am închipuirile de fată.


Mă porți și te-am purtat ca pe-o icoană,
Mă lasă anii, dar murind încet,
Mă voi convinge singur de o rană
Neoblojită, sus, aici în piept.


Acum, când îmi închei această fază,
Stropită din belșug cu amăgire,
Te am, și când te chem îmi vii pe-o rază,
Numită în tăcere, fericire!