îmi spui:
tramontana vine dinspre creste și scutură obloanele, porțile,
spaimele de care nu am aflat,
atât de atent le creștem, le educăm,
le dăm din sângele nostru,
hai să ne chircim unul în spatele celuilalt, să numărăm
pe întuneric, pe întuneric,
cât de repede se face dimineață
dacă ținem ochii închiși

e cineva aici,
un străin pe care l-ai visat, se tocmește pentru încă o noapte,
atât mai vreau, tot gesticulează, i se ghicește disperarea-n priviri,
mai vreau o noapte, dau o piatră de moară, dau un regat, dau un cal pentru ea,
sunt gata să ți-l agăț în tavan, să poată cuprinde de-acolo tot universul acesta minuscul,
ce iureș și câte urme jilave vom găsi, în zori,
pe gât, pe umeri, pe coapse,
un fel de penitență care ne amintește cum e să stăm ascunși
unul în celălalt

la fel e și moartea, o stradă pe care vântul răsfiră copacii,
umbre dormind pe țevile de canalizare,
suflete care nu vor să privească în urmă,
aerul acesta încărcat de regrete, de sare,
de țipetele pescărușilor care au văzut cum se întoarce marea în pești,
cum sunt părăsiți oamenii de lumină
atunci când nu mai au la ce să viseze,
la ora 2:00 pm, de la etajul 6, printr-o deschizătură de geam,
te simți la fel de stingher
ca un naufragiu în mijlocul unui ocean încă nedescoperit,
cineva îți scrie direct pe retină:
totul se întâmplă cu un scop anume,
treaba ta dacă înțelegi sau nu

pe cearșaful
care te înfășoară desenez un liliac care nu mai știe unde e peștera
care-l ajută să leviteze,
vorbești în somn, tramontana începe să-și facă de cap,
e cineva aici, un străin care ne scutură obloanele, porțile, spaimele,
vine dinspre creste,
să dăm vina pe el
pentru frigul acesta care ne cuprinde, încet, încet,
ca o moarte care atât de mult ne-a lipsit