viața merge mai departe,
castelele din aur masiv se lovesc de cavalerii sihaștri ai pământului
și de aici ne pomenim că drumul ce ni se deschide este însăși inima noastră
prinsă între cele mai crunte zboruri.
Șoptești încet de tot
cumva te eliberezi,
redevii copilul din verile trecute
când degetele tale miroseau
a flori de câmp.
Nu-ți păsa dacă cerul se făcea negru
și toate păsările cădeau
de pe sforile lor.
Dacă îndrâzneai să deschizi ochii puteai să juri
că ești curat și fericit până la sânge
că tot ce trăiești se întâmplă numai o dată, Dumnezeu știe.
Singura teamă era ca nu cumva să crești 10 ani într-o secundă
și să dispari în lumina unui fulger
albastru.

Nu-mi puteam închipui că bunica a avut cândva o tinerețe,
că-n părul ei alb împletit au mai rămas câteva fire de păr de culoarea florii
în care soarele s-a ascuns pentru veșnicie.
De atunci am visat-o o singură dată,
ferestrele miroseau a ploaie
și îngerii umblau desculți pe noroi. Bunica stătea în fața casei cu poze în mână
plângea și printre lacrimi mi-a spus că
Dumnezeu are un loc preferat pentru singurătate.

Acum din tot acel pământ a rămas o cruce rece
pe care o decupez și mi-o pun la inimă.