E viața asta o himeră goală
Și m-am trezit în ea fără să vreau,
Și-un trântor mie-mi zice: „scoală!”,
Un imbecil îmi strigă: „bau!”

E viața asta floarea cea desculță,
În mână-mi crește o cravașă,
Mi-am înhămat un cal la teleguță,
Mă simt puternic ca un pașă!

E viața asta, salcie la mal,
Uscată-n zori și seara, plângătoare.
Am adormit pe patul de spital
Și m-am trezit pe un barcaz în mare.

E viața asta veșnica oglindă,
Îmi perii lungile mustăți cărunte,
Dar văd un prost ce-ar vrea să prindă
Cu mâinile-i un vârf de munte!

E viața asta temerea supremă
Pe care m-am gândit acum s-o vând
Și mâine am să-mi iau o nouă stemă,
Să vadă toți ce mândru sunt!

E viața asta drumul spre oacean,
Cărarea ne-ntrupării absolute
Și prostul se înfoaie: „banu-i ban”,
Dar un deștept îmi spune: „du-te!”

E viața asta o statuie ternă
Tăiată strâmb cu sârg și neștiință,
Cu nepricepere adânc paternă
Și, în sfârșit, prostia ia ființă!

E viața asta o fantasmă vie
Și-n care m-am trezit deodată,
Și numai imbecilul pare că mai știe
A Universului esență ne-ntinată!