în anatomii de cuvinte
trupul verbului e ud de cerneală
uneori
mă-ntreb la ce pupăza toate acestea
tihna îmi răspunde
din vârful cu aur al tăcerii

izgonit în colosala tranșee a realului
tai frunză la îngeri
să mulțumesc pe Dumnezeu
cine își împlântă prea adânc unghiile în realitate
de realitate în suflet va pieri

de albeața hârtiei purced a mă bărbieri
ieri
eram un început de ceva inițial
ce nu se poate cuprinde-n vorbele pământului
astăzi
sunt o plăcintă cu Mere dospite
cu întuneric de imaculat albul