din întuneric toți lupii câmpiei vin în haită
să mă scape din ceață să mă ducă la cer
și urletul lor cumplit zguduie moartea
un clănțănit de oase ce trosnet ce bocet cât chin
și vântul aspru șterge urma pașilor mei
pierduți pe nisip atâta singurătate lichidă se prelinge în noi
în umeri sub unghii în ochi
crinul de aur înflorit în plumb înfipt în tâmplă
tu mă cheamă mă strigă sau fugi
năluci risipite-n labirint
poate doar gânduri fugare
poate doar vis

câtă moarte crește în noi ce risipă
câmpia își urcă grâul în morile de fier
și miriștile ei zici că sunt niște răni fertile
mustind mai degrabă a cer
nici nu-mi vine să cred dar mă uit cum
câmpia fumegă păsări în zori
și ele se înalță se tot înalță stingher

în oasele mele zace o zână și încă nu știu
doar vântul fluieră în ele în oase
și răsar albite din iarba cosită și coasa transpiră a fier
printre stele sfioase printre îngeri pleșuvi
din întuneric vin lupii câmpiei urlând
bat clopote-n dungă și frunza mă plânge
și arde un rug căci m-am dus

până și duzii au uitat numele meu