de câte ori încerc un poem despre toamnă
verdele levitează către păsări
călătoare mute
în stare să-nghită clorofilă
până face primăvara implozie
și-mi sare pe gulerul cămășii câte-o libelulă
e chinezească
întreabă lumea amatoare de metale rare

e de-a noastră un fals
spun cu ochii țintă la câinele ce urmărește
(de când era mic și-i dam cu biberonul din ploaia mea )
experimentele stăpânei
am rămas doar eu și el în acest tablou mișcat
unde curge mila asemenea spumei gălbui
și ne gâdilă tălpile

să le ia naiba anotimpuri poetice
grele ca nisipul ud de pe malul nilului și
tot ca el luminate de ochii crocodililor

mai bine-aș face-un templu să intru
în genunchi cu basmaua pe cap
să ies tunsă chilug
nimeni nu m-ar cunoaște doar câinele
ar continua s-adune-n blană apa de ploaie