Noaptea și-a întins aripile negre peste întreg pământul,
pasăre de pradă lacomă, hrăpăreață,
biruind lumina...

cuvintele s-au umplut de-ntuneric
și orbecăiesc prin cosmosul minții
ca niște pete de cerneală vărsată din călimara bunicii.

căprioarele nu mai găsesc drumul spre izvor,
căci teama le-a întunecat căutarea...

umbrele cresc tot mai mult și mai mult,
se înalță și se prind de sufletul meu
iar noaptea îmi înfășoară trupul în abanosul incertitudinii.

aștept, aplecată peste prăpastia răbdării,
ca cineva să-mi dea la o parte vălul nesiguranței,
ca să mă inunde zorii izbăvirii,
cu lumina înflorindu-mi, discret, cuvintele,
arătând drumul căprioarelor,
umilind și-ngenunchind umbrele...

Iar eu voi prinde noaptea
și-o voi închide în temnița călimării,
cu speranța aninată pe creanga mirării...