poți spune inimii să tacă,
taci dracului,
gratiile sunt făcute pentru cei care
au fost învinși definitiv

există și păsări care nu-și găsesc echilibrul

uite, inventez un anotimp pe care-l vom ști doar noi doi,
unul care să ne accepte,
care să ne suporte,
să ne facă temători și hulpavi,
indeciși și extatici,
sis, poți dormi liniștită,
nu există minuni,
doar vise care se vor prăvăli
dimineața

(sânul tău drept e cel botezat puturosul, stop, cel stâng e bifurcatul, stop,
voi veni fuguța-fuguța, stop, să-i cuprind, așteaptă-mă, stop, ți-am luat raffaello ca semn de adio)

îmi zici:
voinicule,
zmeul-zmeilor,
urâtul-urâților,
talpa-iadului, iarba-fiarelor,
tatăl tuturor căpcăunilor,
și baba-cloanța,
și omul hâd,
o mie de pereți,
și alți o mie de pereți
care atât de binevoitori se arată,
asta ești și nimic altceva,
acum treci, hai,
treci să-ți pun feșe sterile peste suflet

în orașul tău,
lumina deja a plecat,
mă, ne vedem pe lumea cealaltă,
lângă fereastră rămân,
veghez cât poate rămâne toamna în noi

(poate pleca și moartea,
nu-mi pasă,
se poate prăbuși soarele,
se poate prăbuși luna,
aici e un anotimp pe care-l știm doar noi doi,
unul fără aripi,
unul fără sare,
unul care poate ațipi în timp ce fumează,
vecinii îi vor găsi cadavrul, carbonizat, ceva mai târziu)

și cânt:
lume, hei, lume,
mi-am deschis inima,
nu există gratii care să o poată înăbuși,
doar un șarpe care năpârlește atât de tandru
și care la fel de tandru
te sufocă,
moartea e cea care vindecă,
javră,
ceea ce zidești, în noapte, cu ochii deschiși
se va prăvăli
dimineața