Palidă lucire pe obrazu-mi poposește
Prin văz de sticlă ea recea umbră încălzește,
În al nopții văl de mândra lună alungată
Ce cu veșnica-i văpaie lumea o desfată,
Și codrii-ntunecați, și pădurile-nviate,
Din negură preface-n mirean-eternitate.

În măreața-i scăpătare dintre norii cei greoi,
Cu nepătrunsa trenă dezgolind secrete noi
Privește sufletele mii cum viața-și risipesc
Pe treptele-i de sticlă goale casteluri clădesc
Din minciuni alese și hârtii făr’ de valoare,
Tentante iluzii cu chemări înșelătoare.
Iată-i vin, acei de se cred mai-mari pamântului,
Cete de nebuni dispărând în faț-abisului,
Regi în vorbe, dar lipsiți de falnicele fapte,
Se proclamă capi în tot și știitori în toate.
Doar un biet cinstit ce așază vorbe marunte
Pleacă cu smerenie a sa bogată frunte,
Căci sub ea se-ascund tainele veșniciei nopți,
A lumescului știute și-a vieții fără morți.
Într-o clipă gându-i veșnic zboară-n depărtare
Cugetări umbrite le coboară din uitare
Iar din mâna-i caldă cad povești scânteietoare,
Blânde stihuri de apuse sfaturi purtătoare.

Dar în fața pururii genune ce ne-așteaptă
Se coboară către ea cu toții ca-ntr-o șoaptă
Iar în urma goală faptele deșarte lasă,
Umbrite dar de-un papir, speranță luminoasă.
Astfel purul astru din adâncul somn ne scoate,
Cu privirea-i blândă cuprinzându-le pe toate.