nu, nu mai rămân prin preajmă
deocamdată aleg plecarea,
înserarea,
nepovestea,
balansoarul în care
aerul rarefiat te îmbrâncește din tine
ca pe un intrus
să te trezească
nu, nu mai rămân prin preajmă
uite, e toamnă și frunzele cad direct
din sughițul oaselor noastre prost articulate,
din grețurile anxietății prefăcute intempestiv
în pagina uriașă și albă
ca mintea unui pescăruș amnezic
care nu și-a mai găsit cuibul
lumina cade-ntr-o parte ca un bici
perforează ochii, streșinile, ascunzișurile inimii
– pasăre de colivie-mbălsămată
cochilia timpului risipește umbrele
în loc de mine găsesc
peticul translucid,
mirarea terifiată,
mersul gol pe acoperișuri defragmentate
acopăr cerul,
înghit cuvintele,
mă mut în ele
nu, nu mai rămân prin preajmă...