Se așază întunericul în straturi de vată
și tăcerea se scurge odată cu teama,
golurile se umplu, între ele plutește nevăzutul.

Oamenii se căută pe pipăite cu mâinile,
în ochi au licăriri scurte, diforme,
ce trec prin păduri rămase-n copilărie,
simt cum întinerește lemnul trupului verde.

Se face dimineață-n izvoare și cer.

Sufletul eșarfă luminoasă n-are umbră
doar un duh care se poate întrupa.

Clipele fug, se strâng în marele Timp
începutul fără sfârșit continuă,
cuvintele denumesc tot ce există.

Sunt germenii unor mișcări ce-și urmează cursul,
gândurile încearcă să cuprindă măreția,
să-i fixeze marginile subțiri, puncte și linii de ordonare,
nimic nefiind definitiv.

Rezultatele obținute urcă încă o treaptă
pe scara fără sfârșit.