Am uitat să vă spun că vine din urmă
nenăscutul uitării, vecinul mângâierii triste.

Îndrăgostitul sărbătorilor din decembrie fără sănii,
fără oameni de zăpadă și fără multe altele
dar cu mâinile în sacul cel mare al moșului,
odihnește în podul casei înainte de drum.

În buzunare am bulgări de aer
și-n casa nimănui a înghețat foamea pe masă.
După alungarea ei rămâne un gol condamnat la moarte
de un cerșetor care a scăpat din mână viitorul,
își amintește de un dor undeva într-un sat îndepărtat
și-i vine să plângă în văzul oamenilor
ce cred în frumusețe ori mântuire.

De cuibul speranței a rămas atârnată o aripă de veghe,
o umbră ce-mi tot fuge în față
într-o iubire când sare pragul bătrâneții.
Doamne, de ce-mi fulgeri prin umilință
și-mi pui în echilibru suferința cu speranța?
În pustiul disperării au înflorit cactușii,
au fost lăsate la vatră măruntele satisfacții
și prin unirea cu neființa o să mă vindec
de toate păcatele sângelui.

Lacrima veșniciei urcă viața spre moarte
ș-i pune pe taler sufletul despovărat.