Lasă-mă Doamne, să te privesc în ochi,
visele mele să fie una cu ale iubirii,
sufletul să-și aibă rădăcinile-n inimă,
sângele luminos și nervii să urce-n blândețe.

Voi săruta lemnul ca pe o taină
ce primește-n el ruga și chipul tău,
tot ce pot să spun este neînsemnat,
tu știi ce se ascunde-n memorie și iese
ca un gest, ca o idee dospită
în zidurile ce se înaltă
în fiecare zi.

În casa ta intră cu evlavie neprihăniții
gândurile sunt ca o fereastră curată.
Sunt clipe înalte de respirație divină
când în genunchi întind mâna și se închină,
se-nchid în cercurile vârstei ca un copac
peste care au trecut vânturile reci ale nordului
și nu știu unde s-au dus,
în frunziș a rămas doar o adiere.

Avem doar faptele ce ne urmăresc
ca niște oglinzi așezate-n perete,
uneori cuvintele spun prea puțin
ca să dezvăluie și ce nu este al meu.
Alteori văd cum se topesc tristețile,
fulgi de zăpadă aduc bucuriile iernii
cu sărbătorile magice
pe care copiii nu le uită și așteaptă
să-l întâmpine pe Moș Crăciun
cu minunatele-i daruri.