Nezîmbetele-mi urcă-n strune
de pe ghitară mîna-mi cade
e prea tîrziu să-mi poate spune
ce vierme trist în mine roade
zărindu-ți fruntea care nu se pleacă
trufia iernii care nu mai vine
eu ning un plîns din piatră seacă
șoptind cuvîntul care se cuvine
e cald aici sub aripa de-o-ntinzi
dar nu văd cerul de prea multe lacrimi
și peste pomi trec îngeri blînzi
uitînd de rosturi și de datini
cînd soarele e la răscruce
zorind prin noaptea ce dospește
și-n drumul ce nu vine, doar se duce
aluatul lunii poleite crește
de aÈ™ dormi, de nu m-ar mai durea
dacă m-aș cuibări sub geana ta