Un tractor.
Un tractor roșu.
Un câmp.
Un câmp pierdut printre ruine.
Un câmp pierdut printre ruinele
unei lumi în restaurare.

Un oraș.
Un oraș cu un nume.
Un oraș numit Târgu Frumos.
Un oraș numit Târgu Frumos,
rătăcit, notoriu, între câmpul
răvășit și un tractor roșu, solitar.
Deodată, la un semn străveziu,
abia perceptibil, tractorul nu mai e roșu.
Subit, tractorul nu mai e tractor,
ci o pereche de buze, o pereche de ochi marini,
un năsuc jucăuș, o privire esoterică.
Tractorul ară, ară nespus,
în infinitul unui câmp desăvârșit,
dar nu într-atât de sublim ca o îmbrățișare,
o șoaptă pe gâtul marmoreic,
o mângâiere senină, uitată pe umărul cald.

Un tractor.
Un tractor roșu.
Un nume.
Un nume cald, înmiresmat.
Buze.
Buze incisive, ironice.
Buzele dulci ale unei domnițe...
Iar tractorul dispare în apusul plumburiu.