de câte ori ninge în orașul acesta
câinii au ochii sticloși
ziarele șterg parbrize cu plumb
iar țiganca aceea fâșneață
alăptează pe trotuar
și stinge țigara pe gheața lucioasă

de la fereastra aburită
bătrâna care astă-vară uda flori
numără trecători
mâinile îi miros a azil
dar în mintea ei este iarăși tânără
și al nabii de cu vino-ncoace

ea zvârle zăpada cu fărașul rupt
peste pervazul unde porumbeii
asta-primăvară cuibăreau
nu își mai amintește de copii femeia aceasta
legată cu batic negru peste gură
iar copiii și-au luat o pauză atât de lungă
cât să construiești un iglu pe zăpadă

vise cu gust de mucegai umplu salteaua ortopedică
bătrânul își târăște piciorul bolnav prin omăt
cu dosarul de pensie sub braț
deodată primește drept în plex
ca pe un bulgăre de zăpadă înghețat
sentința evacuării din viața la bloc

și-a păstrat un loc în strană unde nu ninge
decât atunci când pleci: alb-negru