se întâmplă abia
ca tu să pășești în vis cumva nesigur frânt
și să te prelingi pe lângă pereți ca o umbră scrobită trosnind
și să te sfărâmi de atâta durere
picioarele le simți ca de sticlă când reci când fierbinți
îți e și frică să le atingi să nu se frângă
și singurătatea te clănțănește te învăluie
te îmbracă în veșminte de ceară
ca un făcut ne putrezesc nopțile sub noi

pe holul strâmt ne facem rugăciunea de seară
cu palmele subțioară ghemuiți zgribuliți
după care ne înălțăm fiecare până pe paturile de fier
imponderabili parcă am fi făcuți din ceață alburie

oare cum pot sufletele să fie sfâșiate de păsări?
inimile ne sunt încruntate flăcările înghit paturile de fier
două asistente sar într-un picior pe rând printre paturi
câțiva bolnavi își dau drumul în picaj de la fereastră
în loc să se zdrobească de beton o iau în sus
cumva pieziș năuci către luna plină