În fiecare dimineața ies din casă
Și cum ies eu, așa îngândurat și sobru,
De fiecare data-s luminat, și ridicând privirea,
Un vechi și minunat tablou, oprindu-mi răsuflarea.

Și încadrat e-acest tablou de-un tei și un stejar pufos,
Și e pictat parcă de zei, și zdruncină de-afectuos
Și-mi intră-n vene dimineața toată
Când inima îmi e așa de încruntată.

Și-aș fi în stare chiar să-mi fac de lucru-n zorii zilei
Char dacă n-am nici un motiv să ies din casă,
Doar să mă bucur de superba ce-i în stânga unui tei
Minunea, ce pictată, e incredibil de frumoasă.

Căci, da, e o femeie în tabloul antic și fascinează gestul din pictură
Cum stă ea statică cu brațul, ce romantică
Cu palma ce deschide în dreptul unui umăr,
Cu ochii ce-i zâmbesc a despărțire,.

Și arbori cei falnici ce străjuiesc în juru-i, accentuează uluirea
Și înzecesc de mi de ori, delicatețea, eleganța... gingășia
Dar si de-ar fi tufe de spini pline, n-ar afecta privirea
Vaiii... parcă mișcă în tablou... și iar îmi ia suflarea

Dar într-o dimineață, vai, ea dispăruse, nu era mai
Și ochii ce o căutau brusc sângerau doar flori de mai
Și rama goală și pustie ce mă privea acum, ce bestie
Se dovedea a fi o biată ramă de fereastră... abjecție

Și ea nu mai era în ramă, de parcă smulsă de pe sticlă
Avea să-mi pedepsească niște plecări fugare, avea să mă ucidă
Și îmi uram tabloul care încet și fin, mă construise să devin
Un iubitor de dimineți, ființa răsăritului de soare

Și îl uram în clipa aia, si vai ce prost eu îmi păream
Un termopan să mă înșele?, o biată ramă, și eram
Neputincios, sfârșit și mort, de dependența ce-o aveam
De răsărit, salut frumos de revedere ce... subită,,
La revedere de... iubită.