de-abia ancorată în porturi străine,
fantomatică, ziua retrasă-i în bernă.
cu toți în subsoluri din carne și piatră,
cu oase fragile și vinete umbre,
în mucede ape și timpuri stagnate.
un hoț de lumină și-ascunde frenetic tristețea sub glugă,
și-aprinde-o țigară și-n fumul de vată
simțim cum ne pierdem de-a valma în zloată.
nu mă-ntrebi ce mai simt,
ce-a rămas din dosarul femeii frumoase și calde,
nici de mâine voi ști la locul acela cules dintre zodii
cu ochii închiși să ajung...
mă iubești pe-ntuneric crispat și lucid,
cu mâini amputate de înger damnat.
îmi spui într-o doară:
„Nu, Dumnezeu n-a murit,
e aici pe aproape, puțin ocupat!”
și-aș vrea să te cred măcar pe jumate
așa că-ți răspund cu țipătul gol, intrat
în femurul poveștii casate,
-n spărtura din roșul de noapte.
un viscol deșertic ne umblă prin piept,
obraznic și tulbure-n chip de strigoi.
în bezna de urnă vedem cum pe margini
trec câinii în haită și latră-n gunoi
și totuși... și totuși...,
Dumnezeu n-a murit
e-aici pe aproape în sloiul din noi
în vidul din pleoapă,
în lutul greoi
mă iubești pe-ntuneric
nu mai spunem nimic