Aud cum fluieră oasele vântului prin somnul copacilor,
fântânile singurătății ascultă sunetele cântecului.
Tăcerea plânge în orașul răvășit de sărăcie
cu pensionari blestemnând orânduiala nedreaptă
și tinerii robiți de bogăție mor din imprudență.
Totul se rupe-n contraste nefericit de insolente,
iar orizontul se pierde în ceața lăptoasă, umedă,
oamenii în putere sunt păsări mute gata de plecare
într-un alt ținut misterios, plin de teamă și speranță
cu gândurile umbrite de îndepărtarea de rădăcini.
În visurile lor înfloresc merii-n grădină, vin fluturii galbeni,
diminețile-s clare, visătoare ca florile câmpului,
bucuria-i ascunsă, ruginesc în suflet sunetele viorii
într-o alcătuire în care fața ponosită a libertății
alunecă-n tristețea cu tălpile-n pământ străin.
Toate dorurile se lovesc, se sparg de oglinzile strâmbe,
cioburile lor sunt un scheunat de câine otrăvit,
o neliniște ce se zbate-n trupul amenințat,
fără nicio ieșire la limanul pretins ori visat
în nopțile cu stele foșnitoare purtate pe umeri.
Doamne deschide-mi fereastra de suflet a țării,
de unde am ascultat greierii cerului înstelat
și harfele lunii îi acompaniau cu dragoste parfumată
aidoma celei din inimile învăluite de mărturisiri
pe silabele cărora nu se deslușește niciun cuvânt.