e ca și cum aș coborî niște scări
în fuga mare
iar tu nu ai fi nicăieri
ca și cum te-aș căuta întruna
și te-aș recunoaște
în mulțimea
care se înmulțește
în fiecare secundă mai mult și mai mult

ca și cum
m-ar durea ceva în cap
de parcă durerea
ar avea om înăuntru

ca și cum aș cere căldură
oricăror mâini
care se întind spre mine
mâini sincere
dintr-o iarnă târzie
albă ca dinții
pe care ți-i dă dumnezeu prima oară
mâini de zăpadă
care mă vor lua în brațe
ușor
ca pe o pernă de puf
mâini care mă vor dezmembra
cu ușurință și miracol

acel miracol
în care de mult nu mai cred
fiindcă am coborât în fuga mare niște scări
iar tu nu ai fost nicăieri
și-atunci mi-am luat
capul
și uite-așa
uite-așa am dat cu el de pământ