Pământul e înfrățit cu țăranul,
așa cum marea este cu pescarul,
nu-i poate despărți olarul,
cum nu poate fura marea marinarul.

Pământul pentru el e un lăcaș,
în care se roagă de când s-a născut
și-n care va trudii ca un ocnaș,
până când va fi dispărut.

Pământu-i e deasemeni năsălie,
de grâu, porumb și de secară,
pe care moare și învie,
cu fiecare nouă primăvară.

În pământ își îngroapă amintirile,
ce nu-l lasă să se odihnească,
în pământ își îngroapă iubirile,
pe care nu a apucat să le trăiască.

Pământul e speranța lui de viață
și garanția lui de nemurire,
îi împietrește inima în gheață,
atunci când n-are parte de iubire.

Pământu-i e blestem și avere,
îi e fecior și-i este fică,
pe care i-a dorit cu putere
și uneori chiar cu frică.

Pentru că mulți au crezut că-i desparte,
deșii nu știau pământul să-l iubească,
nu știau cu el cum să se poarte,
ca el să-i ajute să trăiască.

Pământul s-a întors la cel ce-l iubește,
cel ce-i dă apă și-i dă leacuri,
la cel cu care se căsătorește,
de la-nceput și până peste veacuri.