(O ciripire îndulcită-n pripă: "O pasăre ce zboară dac-ar fi iubirea,
mi-aș dori să-i fiu barem o aripă, iar cealaltă aripă să-i fie-aleasa mea...)

Aproape-amuzat de a sa-ndrăzneală 
(tot zbura o pasăre un pic prea-n preajma mea),
arma am scos-o fără de pripeală, 
trăgând s-omor plictisul și-așa… să vadă ea.

Și-n urma-celui tunet care arde
mă străfulgeră un gând, ca din întâmplare: 
"Ce-o fi mai plăcut? S-o admiri cum cade?
Sau să-i privești de-aproape chipu'-n timp ce moare?"

Eram pe atunci un specimen brutal, 
așa c-am luat-o mândru,-n palme sfidătoare, 
cu un simplu gest, la fel de natural
cum rupe un grădinar, de-obicei, o floare.

Rana-n aripă-i scrutând-o-ntâi senin, 
strânsei, ca lovit, din ochi și-ntr-o clipă iată, 
parc-animate de un lăuntric chin, 
îmi aparură lacrimi pe-obraji prima dată…

Cât ușurează plânsul o așa mâhnire, 
nu-mi prea păsase, pân' atunci, mai deloc, 
obișnuind oricare stupidă pornire
să o iau în râs precum un dobitoc

Curând, secat de lacrimi și ușor ca fulgul, 
fost-am luat de-un fapt pe nepregătite: 
prea tulburat, bag seamă, de ce-a făcut plumbul, 
aripă-ajunsei fix pe nesimțite…

Zborul meu părea hotărât s-atingă, 
piscuri nemai atinse de vreun alt flăcăiaș;
vezi însă c,-atent, decidea să tragă, 
de-undeva din ascunziș, un nu știu ce țintaș...

Ce-a urmat apoi? – Un tunet percutant…
Iar celui de-a reușit cu glonț a m-atinge, 
cu o rană-n piept, sângerând galopant, 
i-am oferit plăcerea, brută, de-a mă stinge.