Nimeni nu a mai ridicat odă celui înfrânt
de timp, de viață... de prea puțină dragoste
nimeni nu l-a așteptat, nu l-a îmbrățișat, nu l-a mângâiat,
nu l-a ridicat pe scuturi pășind în Agora...
Doar eu singur nu l-am uitat...
eu îl aștept după fiecare înfrângere
cu petale de lumină crepusculară înmuiate în sângele unui învingător legendar...
îl ajut să-și scoată inima din trupul bolnav de dor
și s-o ridice ca pe un scut în calea învingătorilor
ca o ofrandă pe altarul templului ridicat pe celălalt tărâm
din umbra unor pietre cu care s-a ucis dragostea.