nu n-am uitat
seara în care mi-am strâns tristețea la piept
am făcut-o ghem
mi-am promis că nu voi împleti din ea decât un alt început
(îmi construisem deja câteva raiuri)

undeva băteau clopotele
stelele aprindeau focuri în amintiri încuiate
ce aproape era cerul
eu... eu... eu....
simțeam plânsul necunoscutului înăbușit în ceafă

din interior
rana era irecognoscibilă
cicatricea în formă de iris sau
doar răbufnirea anatomică a epidermei extenuate
afară
monitoarele imortalizaseră totul cu rigurozitate cibernetică

îmi țineam inima la vedere convinsă fiind că pericolul trecuse
am înaintat abrupt
am simțit sistola îngerului ca pe un junghi
pasul rămas în urmă când
propria neînțelepciune inducea în eroare cosmosul

nu eram decât geamătul punctiform
femeia îmbrăcată într-o inimă care mai mult se intuia
în oglinzi nu am știut să îmi recompun chipul
bolero-ul făcea ravagii
o străină se lăsa înfășurată în firele obscure pe care cândva ingenuu
le adunase la piept

mă pierdeam...
și
te-am strigat
să te-ncurajez:
în realitate moartea nu există pentru cei care pleacă