liniștea ta aduce
încă o linie pe fruntea pietrei

învelește-i trupul cu metafora zilei
apoi las-o să viseze
că ar putea fi apă în care
tălpile tale uită să se afunde
îi calcă freamătul
până când devine ocean
sau simplă mare
înnegrită de prezent

este atâta însingurare
pe degetul mic al bărbatului

a rămas o urmă din piatra pe care
velința metaforă
a uitat-o sub tălpile lui

deasupra și dedesubtul digului
numai nisipul
și peștii pe care el
i-a învățat să înghită apa
până când totul devine tăcere

Anne Marie Bejliu, 1 septembrie 2016