nu știu cu cât moartea este mai gravă decât dilema asta,
a prepoziției care poate fi la fel de bine polisemantică și vidă de conținut
nu știu cu cât mai gravă decât realitatea gândului ăstuia care face din mine
o necunoscută, nebuna posesivă în infantilitatea proprie cum că tu
ai putea la un moment dat să iubești pe cu totul altcineva,
că eu m-aș face urâtă, bătrână și imposibilă... așa aș fi la nesfârșit...
... decât miile de incertitudini ale certitudinii mele absolute, unica de altfel,
decât secunda imediat următoare în care, deși nu am nici mâini, nici chip, nici suflet trebuie musai
să-mi spăl fața, să mă parfumez, să zâmbesc, să intru în mine ca și cum...
cu cât, oare, mai gravă decât literele astea strâmbe și anemice ca niște riduri,
incapabile să mă exprime fără șantajul maxim
... decât uitarea trandafirului devenit accesoriu al unui decor plastifiat...