Urîndu-mi inocența sub carnea nedospită
Și pieptul gol, muncit de scîrbă, ascunzîndu-l,
Prin ulițe incerte mi se-afundară ca vâsla-n mare pașii, și deși-s în viață,
Pecetea hoților ce umblă cu fereală, pînă la tine - mi se citea pe față.

Cu glasul stins și ochii foc de-aramă
Nu Þi-am cerșit, cum nici Lui Iahve, să îmi stingi pedeapsa
ci dacă-ai vrea, Tu să mă cruți de mine, ca un Cuvînt ce nu destramă;
„Voiesc!” mi-ai spuns râzînd și cu o mînă blîndă te-ai atins de moarte.
Către rabinii Templului cum să cutez, mi-ai desenat prin praf o carte,
ca să decidă ei de-s izbăvit sau nu,
tu doar mă curățași de-al leprei scrum.

Mai mult treaz decît viu, cu răsuflarea flămîndă,
Nu mai strig de acum „necurat-necurat!”, stau la pândă;
ochi de copil, printre corabii sărate, străbat și azi Chipul Tău-
Nu-l văzui de atunci, dar ca din vis Te aud:
„-Voiesc! Uitat ești de rău!”