Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuiește ecoul
care se trezește la orice strigăt și răspunde.

Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârșitul prevestit.

Tu știi cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări și sosiri,
ești o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plătește nimeni
și timpul se ondulează pe margini.

Tu ai o iubire ascunsă și eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiș gândurilor
sub care păsările își pun cuiburile
și clocesc viitorul.

Am vrut să șterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebești culoarea
și totul se stinge.